Pentru omul postmodern a cărui condiţie se caracterizează prin angoasă, disperare, pierderea semnificaţiei şi răcire spirituală, diavolul este absent din sfera preocupărilor lui. În cel mai bun caz, el aparţine ansamblului superstiţiilor medievale şi ilustrează o mentalitate socotită primitivă. O anumită jenă marchează şi discursul teologic când este vorba de demonologie, iar în spaţiul neortodox s-a vorbit insistent, la un moment dat, de necesitatea demitologizării Scripturilor de acele elemente care ar oculta mesajul divin autentic şi veşnic.
Dacă demonicul a putut fi pus la un moment dat între paranteze, prezenţa răului, în schimb, este o experienţă generală şi nu a fost negată în sfera realului. Anumiţi teologi şi filosofi, încercând să explice natura răului, l-au definit în termenii unei absenţe: lipsa binelui. Pentru a-l face inteligibil, l-au comparat cu întunericul, care nu este altceva decât absenţa luminii şi care, atunci când lumina se arată, dispare. Această explicaţie prin lipsă, ca minus ontologic, a fost adoptată apoi de către deiştii şi umaniştii de toate nuanţele şi a devenit un loc comun în cultura europeană modernă. Dacă răul se rezumă la absenţă şi întuneric, concluzia logică este că remediul constă în educaţie, înţeleasă ca efort de (i)luminare a spiritului. Şi Epoca Luminilor a avut timpul ei de glorie, iar influenţele s-au întins până în contemporaneitate. Doar catastrofele secolului al XX-lea au arătat insuficienţele şi limitele acestei teorii atât de seducătoare şi au temperat optimismul care vedea exclusiv în Raţiune salvarea şi progresul omenirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu